COPACUL – Omul întrupat, cu capul în nori și picioarele înfipte adânc în solul speciei, rasei, nației, strămoșilor, culturii și istoriei sale.

În mitologia nordică,Yggdrasil este copacul gigantic al lumii, frasinul lumii care face conexiunea între lumi. Acest copac spune Jung devine “mama protectoare, copacul morții și al vieții, copacul gestant”.

Privind omul ca pe un copac care transcede această lume, se poate concepe cum elanurile sale vitale îl îmboldesc spre o exprimare de sine din ce în ce mai înaltă, trecând cu vederea natura sa pulsională, animală, trupul său uman și aspirând spre o înflorire și rodire spirituală.

Putem considera trunchiul copacului ca pe o coloană vertebrală a credinței și religiozității aplicată practic, având rădăcinile înfipte în adâncurile Ființei de unde își extrage seva, redescoperind misterul trupului uman, mereu și mereu. Putem imagine gândurile omului gonind în urcușul trunchiului viețuirii și escaladând vârful, cele mai înalte ramuri ale Copacului Vieții, unde gândul și forma nu mai există – o lume a Ideilor superioare, negândite încă de mintea umană. Acolo, grandios, Omul își atinge limitele creativității și devenirii sale, conștientizând și acceptând într-un târziu Legile înscrise în ființa sa. Acolo degustă adevarata moarte.
Această conștientizare a propriilor limite înseamnă înțelepciune, iar acceptarea Legilor ființei conduce spre conservarea elanurilor vitale, spre conservarea vieții în trupul spre care omul înțelept și spiritualizat se reîntoarce dându-și seama că nici un aspect al firii și naturii sale nu poate fi glorificat mai presus decât altul. Nici o parte a ființei noastre nu poate fi mărită în detrimentul alteia. Asta înseamnă pentru mine ” TRUP și SUFLET”, verticalitate.

De aici mai departe, după ce limitele au fost percepute și resimțite, obsesia individualității și a controlului poate lua sfârșit. De aici se deschide o altă perspectivă măreață, orizontală, a similitudinii (organice) cu ființele din jur și inter-relația dintre toate formele create și legile ființării. Aici putem savura deplin sentimentul înrudirii cu întregul, abundența, UNITATEA VIEȚII.
Aici, omul cu adevarat spiritualizat înțelege că izolarea de celălalt, în lumea propriilor idei înseamnă moarte

SÂNT UN COPAC

Sânt un copac
cu rădăcinile înfipte în materie.
Pământul
îmi dă Seva
care îmi arde în inimă
cu flăcări aurii și mov,
crescându-mi Coroană
de gânduri;

Sânt gândurile mele
ce dau Rod
printre frunzele
Copacului Om-
vlăstari tineri
înmuguriți…
Ramuri uscate
nu există!

Sânt un copac nemuritor
Cu semințe eterne de Foc;
Am flori și frunze,
albastru ROD
și dau umbră lumii…

Adina

CURCUBEUL – Punte aruncată peste prăpastia singurătății noastre și a realității unei lumi aparent orfane. Culorile sclipitoare ale curcubeului îndeamnă omul spre reflectarea credinței într-o promisiune a vieții eterne, cu primăveri veșnice și nesfârșită tinerețe și putere, într-o stare harică de ocrotire divină.Așa cum spunea Sfantul Ioan Gura de Aur, curcubeul arătat pe cer „îi mângâie pe toţi cei ce vor veni după tine; vederea semnului să le dea încredere că un potop ca acela nu va mai cuprinde lumea“.

Misterul curcubeului, din punct de vedere fizic presupune refracția, reflexia și dispersia (propagarea) razelor solare atunci când trec prin picăturile de apă din atmosfera după ploaie. Minunea apare atunci când se întâlnesc trei stari – apa aerul ăi lumina solară.

Șapte culori într-o armonie perfectă au în plan simbolic o valoare sacră ( cele șapte zile ale creației, șapte zile ale săptămânii, șapte note muzicale, șapte arte, șapte spectre ale celor șapte lumi… Scara spre Creator, imagine a unității dintre cer și pământ, dintre trup și suflet, a armoniei și fecundității, al transcederii și speranței înfierii noastre – Facerea 9, 16: „Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ, şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!“

CLIPA DE HAR

În liniștea de-Acasă de adumbrite ploi

Sorb vechi simțiri uitate de ceai cu gust de flori

Și inima-nghețată de lumi reci și nebune

Se-ntoarce iar la Viață…

Acasă-i cel mai bine!

Miros de primavară, de violete mov…

Pământul cald și umed ce poartă-n a lui pântec

Semințele de Viață și dorul plin de cântec

Al fluierului doină ce seara ne descantă

Pentru un somn de pace și vise-n clar de lună

Vise demult uitate și amintite-n zori

Când Soarele răsare în vale printre flori

Vise de pomi în floare și lumi de CURCUBEU

Ce astăzi lumineaza întreg sufletul meu.