Sinele autentic este singura bază a relației armonioase cu tine însuți și cu lumea.        În toate tradițiile lumii se vorbește despre renunțarea la iluzii și reamintirea esenței noastre. Conștiența că noi suntem cei care dau viață gândurilor noastre, ne permite să alegem în deplină libertate cum să ne manifestăm intenția, propria voință, și propria putere de creație.

     Sinele autentic este nivelul ființei care și-a atins plenar potențialul, descrie forța care animă corpul fizic și dă viață minții și sufletului nostru. Sinele autentic este Viața din noi care poate susține orice acțiune, în orice direcție, care converge către toate posibilitățile.

     Viziunea noastră, însă, se îngustează pe măsura condiționărilor și atașamentelor asimilate pe parcursul vieții. Acestea ne separă de întregul armonios care ESTE.

     Ar fi esențial să ne reamintim starea plenară de a fi vii, de a fi liberi să ne iubim pe noi înșine și lumea, să ne reamintim de libera alegere. Aceasta este expresia vieții și a armoniei dintre suflet și trup.

      Povestea sinelui autentic este o poveste despre viață, indiferent cum se reflectă umanitatea în propria conștiință.

      Tot ceea ce contează este bucuria jocului, în forma ei cea mai pură, pornind de la dorința de a trăi viața fără niciun fel de condiții. Astfel ne putem adapta fiecărei situații prezentă, fără a pierde conștiința sinele autentic și fără să fie nevoie de a proteja o imagine falsă despre sine.

      La interfața cu lumea putem păstra conștiința și onorarea sinelui pe măsură ce ne implicăm în relațiile cu oamenii din jurul nostru . Suntem capabili să facem alegeri folosindu-ne rațiunea, percepând diferența dintre adevăr și minciună. Conștiența noastră este limpede și reflectă perfect realitatea.

      Actul implicării în viață la acest nivel de conștiință și direcția aleasă, precum și felul în care trăim este un act de iubire necondiționată față de noi înșine. Astfel asumată, viața ne permite să-i iubim necondiționat pe oamenii cu care intrăm în contact, fără intruziune, fără a simți nevoia de a-i modela pentru a se conforma punctul nostru de vedere. Prezența iubirii de sine ne permite să dăruim iubire și celorlalți membri ai comunității noastre.

      Acest nivel atrage libertatea de a relaționa cu oameni care manifestă preferințe pentru altă credință, tradiție sau filozofie de viață decât propria filozofie, precum și propria libertate de exprimare.

      În afara acestei stări de conexiune cu sinele autentic, de conștiență de sine și comuniune cu întregul, se află planuri ale căderii, ale pierderii de sine.

      Primul nivel al pierderii de sine este identificarea cu masca pe care societatea o cere pentru a fi acceptați. Orice voce are nevoie de o identitate pentru a se exprima și pentru a se face auzită de către ceilalți.

      Identitatea noastră își pierde autenticitatea la interfața cu lumea. Ea devine masca prin care vom fi percepuți de către oameni.

      Astfel, identitatea de interfață, masca, devine și ea un simbol asemeni cuvântului, al cărui înțeles este stabilit de noi înșine. Identitatea de interfață poate avea la bază lucruri precum naționalitatea, religia, partidul politic, profesia sau culoarea pielii, oferind un scop, un sens al apartenenței noastre la o comunitate. Astfel este foarte ușor ca după identificarea cu “masca”, să uităm a o da jos. Ne uităm treptat sinele autentic, atragem suferința. Autenticitatea se manifestă prin sclipiri din ce în ce mai scurte și mai palide, până când, identitatea de interfață, va fi total internalizată. În final, ea va fi singurul model acceptat despre noi înșine. O proiecție, o iluzie care subjugă voința și întreaga dinamică decizională și comportamentală.

      Relația cu noi înșine, cu “celălalt” și cu viața este pervertită înspre mentalitatea de tip judecător-victimă cu o confuzie densă legată de adevăr și minciună. Dizarmonia suflet-trup se manifestă din plin, transferându-se înspre relația cu întreaga lume. Singurele momente de satisfacție sunt cele ale victoriei…Scurte… Urmează nevoia permanentă de luptă, urmează fanatismul.

      Fanaticul manifestă un atașament rigid față de propriile idei și o intoleranțā excesivă față de părerile opuse. Orice contrazicere este percepută ca o amenințare directă asupra propriei persoane. Intoleranța atinge cote maxime. În fanatism nu este vorba despre ură ci despre o formă de iubire condiționată care caută să “domesticească” toată suflarea. Practic, este o formă de tiranie iar în tiranie nu există libertate.

      La acest nivel, narațiunile mentale au o voce atât de puternică încât reduc la tăcere sinele autentic, iubirea condiționată fiind impusă într-o asemenea măsură încât moartea pare să fie singura soluție. Lipsește total respectul pentru viața unei alte ființe, astfel încât tortura, violența sau orice alt mod de pângărire a unei alte ființe (bărbat, femeie, copil sau animal) devine motivată. Celălalt nu devine decât un număr.

      Pentru acești indivizi, în iluzia lor, o astfel de acțiune este deplin justificată. Imaginea întregului este atât de distorsionată încât putem spune că și-au pierdut percepția propriei umanități. Nu mai exista limite ci doar iluzie. Lumea este plină de crime înfăptuite în numele onoarei. Acesta poate fi tema unui coșmar planetar: moarte în numele iubirii.

      Singurul catalizator pentru transformarea minții rămâne iubirea și dorința de viață. Animat de acest gând omul poate scăpa de iluzie. Este o frântură de adevăr care acționează ca fundament pentru metamorfoză interioară. Pe măsură ce câștigăm respectul pentru propria umanitate și pentru “celălalt”, începem să conștientizăm puterea voinței.