În afară de tine, nimeni altcineva nu poate să-ți proiecteze sau să-ți trăiască aventura de a fi. Ești o prezență permanentă în propria ta viață. Te experimentezi pe tine cu tot corpul, cu toate simțurile, cu toate emoțiile, cu toată durerea sau iubirea pe care o nutrești. La granița ta se află “celălalt”.
El își conține propria experiență și percepție. Comuniunea cu el se numește “noi” și înseamnă împărtășire. Împărtășirea se împlinește în primul rând prin cuvânt. Cuvântul este un simbol, o reprezentare care ne ajută să înțelegem experiențele de viață ale altuia. Cuvintele sunt simboluri primare care ne ajută să ne înțelegem unii pe alții, generând acordurile prin care noi ne construim o percepție comună a realității și sunt specifice unei anumite națiuni, culturi sau comunități.
Atunci când un număr suficient de mare de oameni își dau acordul asupra unei reprezentări, aceasta devine “cunoaștere”. Simbolurile dau formă a ceva fără formă. Credințele, conceptele și ideile noastre sunt semnificate prin simboluri și cuvinte. Ele sunt cărămizi ale societății și identității noastre individuale, familiale sau naționale. Atașamentul față de o credință prin forma simbolului atașat ei, poate fi foarte mare. Poate fi atât de mare încât închide orice deschidere spre o posibilă reajustare a credinței.
Atunci când devenim prea atașați de înțelesurile și simbolistica construită nu mai este loc pentru nici o schimbare sau evoluție. Devenim prizonierii propriilor credințe, incapabili de a construi punți de legătură unii cu alții. Ne pierdem libertatea de a face un pas înapoi și de a decide noi înșine dacă aceste simboluri poartă înțelesuri care reflectă sau nu experiența noastră de viață.
Comuniunea cu celălalt implică a-l asculta cu inima, cu atenția care trece dincolo de cuvinte… Astfel, un oarecare scepticism în ceea ce privește puterea cuvântului și a simbolului de a transmite înțelesuri este inevitabil. O parte din identitatea noastră, din “cine sunt eu”, se află în zona destinată schimbării. Schimbarea este inevitabilă și se petrece de mai multe ori în decursul vieții: atunci când încheiem relații, când schimbăm locuri de muncă sau parteneriate de afaceri, când schimbăm locuințe, când pierdem persoane dragi, când sesizăm schimbări ale corpului nostru date de trecerea anilor…
Dacă în toate acestea ne-am plasat noi sensul eului nostru, atunci apare rezistența la schimbare, pentru că orice schimbare poate genera confuzie în legătură cu cine sau ce suntem. Provocarea constă în schimbarea credinței, în construirea unei noi viziuni în care înțelegem că suntem ființe umane perfecte prin simplul fapt de a exista și că nu există nimic din exterior, idee sau credință de care să avem nevoie pentru a fi întregi. Viața înseamnă o transformare continuă, înseamnă curgere și înțelepciunea de a curge cu ea.
