TERAPIA CANCERULUI – Aspecte psiho-emoționale într-o abordare holistică

   Partea 1

“Deși moartea distruge omul la nivel fizic, ideea morții îl salvează”

                                                                                              Irvin Yalom

“Doar în fața morții se naște adevăratul sine”

                                                 Sfântul Augustin

    O boală degenerativă precum cancerul sună pentru majoritatea oamenilor ca o sentință la moarte. Cu toate acestea, majoritatea celor întâlniți de mine, care au supraviețuit unei asemenea încercări, afirmă cu tărie că boala în sine a reprezentat un moment de cotitură în viața lor care i-a transformat în totalitate. A fost ca o resetare, o resemnificare a tot ceea ce au știut și au crezut până atunci despre ei, oameni, lume, viata și Dumnezeu. A fost un moment în care confruntându-se cu ideea morții au fost nevoiți să facă alegeri la un nivel profund și să decidă asupra motivelor raționale și obiective de a rămâne aici…

     O asemenea decizie, luată cu toată ființa ta (atât conștient cât și inconștient), nu poate convinge corpul fizic să înceapă procesul de vindecare și recuperare decât în baza unor motive absolut personale și individuale (poate aparent egoiste), care să readucă în trup și suflet bucuria și dragul autentic de viată.

     Ușor de spus, nu? A fost surprinzător pentru mine ca în terapia cu clienții mei să pot vedea cât de greu oamenii găsesc calea spre ei înșiși, spre visele care în alte perioade ale vieții mențineau flacăra interioară. Cum putem ajunge să ne înstrăinăm și să ne pierdem de noi înșine întratât încât în corpul nostru să crească o tumoră, cu propria ei organizare și structură energo-informațională fără știrea noastră? Pot afirma că îmi imaginez tumora canceroasă ca o entitate de sine stătătoare, menită să ne protejeze cumva, un “stat în stat”, o materializare a întregii dureri sufletești trăite de-a lungul anilor…si nu cred că greșesc foarte mult afirmând acest lucru.

     Pentru că ceea ce vreau să transmit să aibă relevanță ( chiar și din punct de vedere știintific) poate că merită să ne aplecăm puțin asupra mecanismelor prin care ne pierdem…ne depersonalizăm…și mai apoi ne îmbolnăvim fizic, uneori irecuperabil.

     Toate ființele umane ( și nu numai) sunt determinate pulsional să iși  îndeplinească nevoi elementare de hrană, apă, odihnă, adăpost, procreere și …pace a minții.Acest proces de menținere a unui echilibru confortabil și coerent între minte și corp, între aparatele și sistemele corpului , între miliardele de celule din care suntem formați se numește HOMEOSTAZIE. Homeostazia și impulsurile ei funcționează ca un înger păzitor al ființei noastre și este menită a ne ține în viață într-o stare de echilibru. Atunci când ne pierdem pacea sufletească instinctul ne spune să intreprindem acțiuni prin care sa corectăm ceea ce ne deranjează. Mă refer aici la instinctul de a fi sinceri cu noi înșine, de a ne înfrunta sentimentele neplăcute și angoasa existențială, de a alege cu curaj calea care să ne împlinească , să ne valorizeze și să ne încalzească sufletul.Dacă alegem să nu acționăm la timp conform instinctului nostru ( din variate motive precum mândria, vanitatea, ura, resentimente, frică sau îngrijorări, autoînvinovățire sau acuze și judecăți la adresa altora), atunci ajungem la deprimare și la un refuz conștient sau inconștient de a ne confrunta cu viața și lecțiile ei.Totuși…corpul este mânat să mențină homeostazia și va realiza acest lucru în moduri absolut inedite până când, cel putin temporar prin comportamente uneori iraționale (pofte alimentare, sexuale, dependente, etc) va stabiliza mintea și corpul la un nivel rezonabil de energie. Astfel se poate declanșa un război interior între voința și pulsiunile care încearcă să ne controleze.A face pace între aceste două părți ale noastre, în acord cu conștiința noastră, fără a ne pierde liniștea sufletească este o artă și o condiție esentială a sănătății trupești și sufletești și mai ales a păstrării homeostaziei.

     Există evenimente dureroase în viață care ne iau pe neașteptate și par a ne afecta existența… cu toate că ceea ce ne afectează cu adevarat sunt interpretările date evenimentelor (cognițiile noastre) care vor declanșa răspunsuri cognitive( ex: ideea că viața nu are sens și nu merită traită), comportamente dezadaptative ( izolare, închidere în sine, lipsă de comunicare), urmate de stări emoționale negative și subiective ( depresie) și în final răspunsuri fiziologice, biologice care destabilizează corpul fizic și conduc la boală. Pentru mine ca și terapeut este foarte important să reușesc să identific cognițiile (interpretările) iraționale generatoare de suferinață și să ajut clientul să le înlocuiască cu cogniții ( credinte) raționale, adaptative, care generează din partea minții și a corpului răspunsuri funcționale și vindecătoare.

     Cât privește confruntarea cu ideea morții deși apare încă din vremea copilăriei, de cele mai multe ori este evitată…chiar negată…și facem acest lucru în cele mai interesante moduri…dezvoltând tot felul de comportamente și mecanisme de aparare și rezistența la idee.Frica de moarte…o frică primară de care nu scapă nici unul dintre noi este de obicei transformată în ceva cât mai puțin toxic. Spre exemplu a nu-ți duce până la capăt îndeplinirea unor sarcini ( treaba prin casă, cartea începută și uitată pe noptiera în timp ce începem alta, proiecte începute și neterminate, relații părăsite și neconsumate), dorința de a fi ținut minte veșnic, dorinta de a fuziona cu alții, credința în invulnerabilitatea personală, evitarea asumării unei căsătorii cu sentimentul că ești pus la zid, dezgustul excesiv pentru boală, microbi și murdărie, sunt sentimente intim legate de temeri de “sfârșit”, de propria dispariție și vidul imaginat al morții. Cu aceste sentimente, mai mult sau mai puțin conștientizate, unii oameni învață să trăiască echilibrat, alții nu. O sumă importantă de proiecte de cercetare au arătat că indivizii profund religioși sunt mai puțin angoasați de moarte.Ei transced cumva ideea morții și reușesc să dea un sens.

     În cazul oamenilor confruntați cu o boală finală, subiectul morții și al vieții ca temă existentială devine o urgentă. Acest lucru cere fără echivoc o întoarcere spre sine. Martin Heidegger a investigat profund modul în care moartea poate salva omul, remarcând faptul că a ne conștientiză moartea personală acționează ca un îndemn clar de a trece la un mod de existență superior. Tot el este de părere ( iar eu împărtășesc deplin acest lucru bazându-mă pe cele observate în cei 26 de ani de experiență în domeniul sănătății umane) că există două moduri fundamentale de a fi în lume: 1). o stare de uitare a ființei și 2). o stare de asumare a ființei.

     Atunci când cineva trăiește într-o stare de uitare a ființei (pe care Heidegger o numește inautentică), el trăieste absorbit de “vorbăria inutilă “a lumii, cufundându-se în preocupări și distracții cotidiene în care oamenii sunt “omogenizați”, capitulând sufletește și trupește în fața grijilor și îngrijorărilor pentru cum sunt lucrurile și cum este lumea.

     În cealaltă stare, cea de asumare a ființei ( cea autentică), omul trăiește o venerație și o mirare continuă nu legată de cum sunt lucrurile, ci de faptul că sunt.În aceasta stare, spune Heidegger, individul ramâne atent la ființa și la responsabilitatea față de sine , nu la fragilitatea sa. El ajunge să conștientizeze cine este: – un eu transcendental ( care constituie) dar și un eu empiric                   ( constituit deja), își imbrățișează posibilitățile și limitele, se confruntă atât cu propria libertate cât și cu neantul, asumându-și alegerea…

     În viață “experientele cruciale” ne pot smulge din prima stare, cea de uitare , cea cotidiană, forțându-ne într-un fel să intrăm în starea de asumare conștientă a propriei ființări. Karl Theodor Jaspers denumește aceste experiente “la limită “sau “de graniță” în care moartea rămane experiența inegalabilă care “face posibilă viața autentică“.

     Cei care supraviețuiesc acestei încercări ( al unei boli așa-zis incurabilă) resimt caracterul prețios al vieții, o sensibilitate emoțională mărită la tot ce oferă imediata apropiere, savoarea și plăcerea clipei ,o reevaluare a priorităților.Ei resimt o remarcabilă schimbare de atitudine în relațiile cu cei apropiați, față de ideea de confirmare socială, bogăție și succes.

     Acestea sunt lucrurile pe care am dorit să le împărtășesc legat de dimensiunea psihologică și existențială și care au legatura certă cu vindecarea în cazul oamenilor diagnosticați cu cancer (și altor boli incurabile).Fără această metamofozare interioară nu cred că este posibilă vindecarea, indiferent de metodele alese.Urmează ca în articolul 2 pe această temă să vă împărtășesc la modul concret alte strategii terapeutice pe care le folosesc în practica mea și care funcționează într-o bună măsură.