De te încumeţi a-ţi imagina că poţi ajuta pe un altul, la tine să priveşti mai întâi. Nu poţi face asta fără un nivel de creştere, arzand etape… Propria creştere îţi cere să cunoşti bine viaţa având puterea să o traieşti deplin ştiind cum să faci asta.
Simţul pentru celălalt nu vine din neant…El vine din substanţa fiinţei cultivate în timp, din libertatea imaginaţiei, din curiozitate şi curaj…curajul de a vedea extraordinarul în lucrurile simple, de a simplifica ceea ce pare a fi complicat în lume, printr-o întalnire vie cu celalalt, din simţul pentru poezie şi din cunoaşterea ce “a devenit sănge” în urma “coacerii”. Doar aşa te poti alătura perspectivei şi expresiei de sine a celuilalt într-un mod empatic, simplu şi autentic, fără falsitate sau ostentaţie…
Sunt impresionante însemnarile lui Malte Laurids Brigge.Mi-au atins sufletul…şi parcă imi doresc să las aceste cuvinte să mai atingă cateva suflete sensibile, aspirante spre o stare de conştienţă:
“Pentru a scrie un singur vers trebuie să fi văzut oraşe multe, oameni şi lucruri, trebuie să cunoşti animalele, trebuie să simţi cum zboară păsările şi să cunoşti mişcările cu care se deschid dimineaţa florile mici. Trebuie să poti să-ţi reaminteşti cărări din ţinuturi necunoscute , întâlniri neaşteptate şi despărţiri pe care demult le vedeai apropiindu-se, zilele copilăriei înca nelămurite, părinţii pe care trebuia să îi răneşti când îţi făceau o bucurie şi tu n-o înţelegeai (era o bucurie pentru altul), bolile copilăriei care începeau atât de ciudat, cu atătea schimbări adânci şi grele, zilele din odăile tăcute şi retrase şi dimineţile la mare, marea mai ales, mări, nopţi de calatorie care foşneau înalt şi zburau cu toate stelele şi, dacă ai putea să te gândeşti la toate acestea, încă nu e destul. Trebuie să-ţi aminteşti multe nopţi de dragoste, care să nu fi semănat una cu alta, ţipătul femeilor în chinurile facerii, lăuzele plăpânde şi albe dormind uşurate. Trebuie să fi fost la căpătâiul muribunzilor, să fi stat lângă morţi în odaia cu ferestre deschise şi cu zgomote sacadate. Şi încă nu ajunge, nici chiar dacă ai amintiri. Trebuie să le poţi uita când sunt prea numeroase şi trebuie să ai marea rabdare de a aştepta ca ele să revină. Căci amintirile înşile nu sunt încă poezie. Numai cand ele devin în noi sânge, privire, gest, fără nume şi nedeosebite de noi inşine, abia atunci se poate ca, în acel ceas unic, să ia naştere din mijlocul lor, să porneasca din ele primul cuvant al unui vers. ”
( ,,Însemnările lui Malte Laurids Brigge”, Ed. Univers, București 1982, pp. 10-11, traducere în limba româna de Lidia Staniloae)
